Acest site foloseste cookies.
Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Vezi mai multe detalii
close
Aboneaza-te la newsletter
close

Adrian Vasilescu-BNR: Țăranul român n-a învățat drumul până la bancă

Autor: Meat MIlkvineri, 29 noiembrie, 2013

Pământul nostru, cel pentru agricultură, e între cele mai bune din Europa. Aur negru. Îl lucrează însă, în cea mai mare parte, o suprapopulaţie sătească îmbătrânită, în continuă criză de bani. Pentru că veniturile sunt mici, creditul e scump şi greu de obţinut, iar preţurile produselor agricole sunt neîndestulătoare. La care se adaugă îngustimea sferei economice rurale. De capital străin România are nevoie ca de aer De ce a redus BNR dobânda-cheie În ţările dezvoltate, agricultura e împinsă înainte prin investiţii private şi prin liberă iniţiativă. Dinamizarea pieţei agricole este, însă, determinată prin crearea de concerne  sau întreprinderi de comercializare a produselor agricole. Toate au ca scop făţiş obţinerea de profit.

Toate au în centrul activităţii protejarea fermierului. O întreagă reţea de servicii îl susţine pe fermier, de la arat, semănat şi recoltat până la vânzarea produselor, îngrijindu-se să-i revină şi lui un profit îndestulător. Pentru că dacă fermierul dă faliment, întreaga reţea va da faliment. La noi, în schimb, încă se bâjbâie. Încă se caută drumul. Repet ce scriam în episodul de joia trecută: 20.000-30.000 de fermieri fac agricultură performantă. Prea puţini. La baza agriculturii însă se află ţăranul român, factor economic cu nenumărate trăsături specifice. Deşi procesul de industrializare a determinat migraţii în masă de la sat la oraş, absorbţia a fost doar relativă. Suprapopulaţia rurală este încă o realitate.

O suprapopulaţie îmbătrânită, cum arătam mai înainte. Tipul reprezentativ al acestei categorii sociale este stăpânul propriului ogor, pe care-l lucrează împreună cu familia sa. El a învăţat să facă agricultură intensivă înainte de ’89, pe micul lot personal, atribuit de CAP, din care de fapt a trăit. Şi iată că, acum, când ar putea obţine într-adevăr suprarecolte, se vede constrâns de un climat prea puţin prietenos, în care nu se simte sprijinit nici cu sisteme de cadastru, nici cu irigaţii, nici cu reţele de drumuri locale, nici cu societăţi de servicii. Ţăranul, în calitatea lui de producător, ar da randament dacă s-ar afla în centrul unei reţele de servicii bine puse la punct, care să-şi asigure propriul profit şi să se îngrijească totodată de profitul ţăranului, în afara căruia sistemul nu şi-ar avea raţiunea. Sistemul de reţele de tip „ciorchine” despre care discutăm atât de mult, aici şi-ar găsi locul în practică. Un rol ar avea şi statul, acela de a asigura climatul pentru dezvoltarea unui astfel de sistem.

Avem soluţii? Bineînţeles. Rămas „la vatră”, după restrângerea personalului în industrie, ţăranul îşi poate diversifica ocupaţiile. S-a făcut un pas mare: românul găseşte piaţa plină cu legume şi fructe în toate anotimpurile. Masa nu-i va fi însă îndestulată până când nu va fi făcut şi al doilea pas mare: o explozie a creşterii animalelor şi păsărilor în gospodăriile ţărăneşti, pentru comercializare. Numai gospodăria ţărănească va putea să asigure aprovizionarea din belşug a pieţei interne cu lapte, brânzeturi, ouă şi chiar carne. Dacă ar exista preocupare, ţăranii cu spirit gospodăresc s-ar putea îmbogăţi practicând o agricultură  în stil tradiţional, cu îngrăşăminte naturale. Produsele lor ar putea astfel să fie vândute în toată lumea, din America până în Japonia. Cine să manifeste o astfel de preocupare? Instituţiile specifice pieţei, desigur. Nu ca până acum, prin structuri birocratice hipercentralizate. Numai structurile de piaţă ar putea să-i stimuleze pe ţărani şi să le îndrepte atenţia către preocupări de acest fel. Ţăranul a primit pământul, dar nu primeşte îndeajuns sprijin ca să producă. Nu se bucură nici de infrastructură, nici de preţuri stimulative de achiziţie, nici de reţele de servicii. Cu excepţia micii lui şanse de a-şi vinde produsele peste rata inflaţiei, câteva luni pe an. Am învăţat ceva, în anii din urmă: că timpul face bani. Dacă, desigur, ne depunem economiile în bănci.

Mai trebuie să învăţăm, acum, că explozia afacerilor aduce şi mai mulţi bani. Dacă românii nu vor avea bani pentru consum, dacă magazinele nu vor avea consumatori, dacă turismul, transporturile şi alte servicii nu vor aduce mai mult venit naţional, dar mai cu seamă dacă de agricultură ne vom aminti numai când plouă prea mult sau nu plouă deloc, bunăstarea pe care o visăm va continua să se îndepărteze de noi ca o Fata Morgana.  Ţăranul e persoană fizică. Ţăranul la singular. Dar a învăţat oare drumul la bancă? Atât statisticile, cât şi practica vizibilă cu ochiul liber spun că nu. În foarte puţine cazuri vine ţăranul la bancă. Dar în şi mai puţine cazuri băncile sunt preocupate de ţăran.  Cei mai mulţi ţărani habar n-au de unde pot să ia credite, în ce condiţii, pe cât timp. Iar când află câte ceva, devin temători: „Să-mi ia casa dacă nu pot să plătesc?!” Sau n-au cu ce să garanteze, se arata intr-un articol publicat de cotidianul Adevarul.

Nici ţăranul la plural, din asociaţii, nu e scutit de necazuri birocratice. Nici asociaţiile nu ajung tocmai uşor la credite. Piaţa creditelor agricole încă nu e formată iar redistribuirea resurselor ţine încă în prea mică măsură seama de performanţele agricole. Semnificativ este faptul că toate aceste observaţii se bazează pe informaţii întâmplătoare. O parte din informaţii provin de la funcţionari bancari, ce au venit ocazional în contact cu realităţile satului. O altă sursă o constituie ţăranii înşişi, întâlniţi însă tot ocazional, în momente în care supărările şi dramele lor îi fac disponibili pentru un anumit fel de comunicare. Ei se destăinuie cu credinţa că necazul lor va fi auzit „sus”. Astfel de adevăruri pot să sugereze o realitate, a satului de astăzi, a ţăranului, dar nu pot să recompună lumea satului în toate dimensiunile ei. Ţăranul, astăzi, rămâne o mare necunoscută a societăţii româneşti în interiorul Uniunii Europene, poate cea mai mare. Pentru că nimănui nu i-a trecut prin cap să finanţeze o cercetare de amploare, care să pătrundă în intimităţile unui univers extrem de interesant: ţăranul român în această cumpănă a istoriei, când a uitat „colectiva”, dar nu s-a acomodat cu noua lui condiţie de mic proprietar al pământului.

De demult, din vremea în care echipele profesorului Gusti au împânzit ţara pentru a surprinde lumea satului în totalul manifestărilor ei, economice, spirituale, juridice şi politice, nimeni nu ne-a mai spus adevărul despre ţărani. Acum, nu-i mai avem nici pe Gusti, cu echipele lui de sociologi, nici pe Spiru Haret, cu învăţătorii lui, care îi ajutau pe ţărani să înţeleagă rostul creditului şi să pună pe roate cooperative de credit. La urma-urmei, ce ştim noi acum despre ţărani? Că, în România, creşte distanţa dintre viaţa la oraş şi viaţa la ţară. Deseori, greu de înţeles în favoarea cui: a oraşului ori a satului. Dar asta e o altă poveste. În cazul discutat, e de reţinut că atât autorităţile, cât şi societatea în ansamblu par să fie prea puţin preocupate de adevărul că satul, înainte de a fi locul unde s-a născut  veşnicia , este o realitate economică. Ţăranul, la rândul lui, este un agent economic. Din nefericire, ne amintim numai ocazional de ţărani şi de sat. Realitatea ce ne-a izbit dintr-o dată e dramatică. Un ţăran, pe un post de televiziune, le-a spus românilor: „Anul acesta ne-a ajutat clima. Dar nu-i destul.” Ce i-ar mai putea ajuta? Unii spun: banii, dacă i-ar avea. Cred însă că, înaintea banilor, e nevoie de o organizare inteligentă, de servicii specifice eficiente, de contracte ferme, care să ţină seama de noua realitate a agriculturii româneşti: milioane de proprietăţi, cele mai multe mici, şi milioane de proprietari în minţile cărora sunt amestecate învăţăturile de la părinţi şi relele deprinderi din anii colectivizării. (Mai multe, pe www.adevarul.ro)

Recomandările DVSSA-Sibiu pentru crescătorii de ovine
Autor: Maria Demetriad  /   joi, 15 ianuarie 2015

Activitarea de reproducţie (monta şi obţinerea de miei prin fătări în campanii organizate) reprezintă o etapă prioritară în tehnologia de creştere a ovinelor care asigură venituri importante prin vânzarea de miei vii, carne de miel, precum şi creşterea efectivului, sau înlocuirea animalelor reformate sau moarte, se arată într-o...

Controlul și eliminarea IVEMP în creșterea porcilor
Autor: Meat MIlk  /   miercuri, 14 ianuarie 2015

Infecția cu virusul encefalomiocarditei porcului – IVEMP (Encefalomyocarditis virus – EMPV) este o boală infecțioasă virală întâlnită la porcine de toate vârstele, îndeosebi la grupele de tineret porcin, fiind evidențiată printr-o mortalitate ce variază între 10% și 100%. Produsă de un cardiovirus, boala afectează deseori...