Acest site foloseste cookies.
Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Vezi mai multe detalii
close
Aboneaza-te la newsletter
close

Agricultura şi creşterea animalelor la azteci, incaşi şi mayaşi

Autor: Ilie Stoianjoi, 28 februarie, 2013

Ne continuăm periplul istoric şi documentar pe continentul Sud-American, pentru a vedea modul în care au evoluat agricultura şi alimentaţia la cele mai importante populaţii native, datele fiind preluate din aceeaşi Istorie a culturii şi civilizaţiei întocmită de Ovidiu Drimba.

 

Aztecii

 

Documentată istoric încă de acum 7.000 de ani, populaţia care avea să se constituie în Regatul Aztec avea ca bază economică agricultura care, însă, era practicată cu mijloace cu mult mai rudimentare decât în alte zone ale planetei. Aztecii nu cunoşteau nicio formă de plug şi nu cunoşteau nici roata! În plus, până la sosirea europenilor care au introdus calul, nu domesticiseră şi nici nu folosiseră vreun animal de tracţiune. Nu cunoşteau fierul, iar din aramă nu fabricau unelte. Singura unealtă de ”arat” era un băţ ascuţit, călit la flacără.

 

În urma creşterii populaţiei, aztecii şi-au extins terenurile arabile defrişând pădurile prin incendiere. Cu toată lipsa uneltelor sau a animalelor, aztecii au evoluat din punct de vedere agricol, aplicând sistemul de culturi în terase, executând canale de irigaţii sau diguri contra inundaţiilor şi folosind drept îngrăşăminte excrementele umane. Fiecare fază a lucrărilor agricole era pusă sub patronajul unei divinităţi şi nicio lucrare nu debuta fără ducerea la îndeplinire a unui ritual.

 

Baza alimentaţiei aztecilor a fost formată din fasole şi porumb, plantă sălbatică locală care, la acea vreme, nu dădea decât 2,3 boabe, producţia fiind mărită prin selecţii succesive. La acestea se adăugau bostanul, pepenele, tigva, avocado, ştirul şi, probabil, cartoful. Din ţinuturi îndepărtate se aduceau pentru privilegiaţi banane, ananas, vanilie şi cacao. Nobilii erau mari consumatori de ciocolată, produs interzis cu desăvârşire oamenilor de rând.

 

Deosebit de răspândită era agava din care, prin fermentare, se fabrica băutura aztecă tipică, pulque. Din rădăcină se gătea o mâncare gustoasă, iar spinii de agavă erau folosiţi ca ace de cusut. Fibrele mai groase de agavă erau folosite la construirea acoperişurilor de locuinţe, iar din fibrele mai subţiri se ţesea o stofă groasă. În fine, din cele mai fine fibre se fabrica un fel de hârtie.

Acest regim alimentar atât de sărac era completat cu carne de curcan sau carne de câine, singurul animal domestic cunoscut de azteci! În funcţie de regiune, aztecii mâncau vânat sau peşte. Demnă de amintit invocaţia care se făcea înaintea vânătorii sau a pescuitului: ”Eu, care vin acum să fac o faptă duşmănoasă, sunt împins de nevoi să o fac, căci sunt sărac şi nenorocit, de aceea, vin numai pentru a-mi căuta hrana!”

 

Imperiul Incaş

 

Triburi de nativi au fost certificate prin documentare încă din secolul III, Î Hr. Evoluând, întregul teritoriu al Imperiului Incaş era împărţit în trei mari categorii: Prima era destinată întreţinerii şi satisfacerii nevoilor templelor; a doua aparţinea suveranului, familiei sale şi nobililor cu sânge imperial; a treia era proprietatea colectivă a populaţiei.

 

În fiecare an, se făcea distribuirea sau redistribuirea pe familii a terenurilor agricole. Soţul şi soţia dintr-o familie primeau un ”tupu”, suprafaţă egală cu 5.000 mp. În plus, pentru fiecare copil de sex masculin se mai acorda un tupu. Pământul era lucrat în întregime, exclusiv de populaţia liberală. În Imperiul Incaş nu existau sclavi, ca la azteci şi nici nu se cunoştea vreo formă de servitute (iobăgie).

 

La fel ca la azteci, aratul se executa cu parul ascuţit, la 20 de cm de vârful acestuia fiind ataşată, transversal, o scândură. În lipsa oricărui animal de tracţiune, ”plugul” înclinat la un anumit unghi era tras, cu ajutorul unui fel de ham confecţionat din frânghii, de şase sau opt bărbaţi. În schimb, în violent contrast cu absenţa uneltelor agricole era sistemul de irigaţii compus din canale, şanţuri, mari bazine-rezervor, diguri, ecluze şi, în unele cazuri, chiar cu sisteme subterane de conducte. Cu totul, reţeaua de apă care se mai păstrează şi astăzi pe teritoriul ocupat altădată de populaţia Inca numără 7.800 de km, fapt care ilustrează cât de ample erau aceste lucrări, în perioada de glorie a Imperiului. Spre deosebire de aztecii care foloseau ca îngrăşăminte propriile excremente, incaşii utilizau guano.

 

Singura formă de impozit era constituită dintr-un anumit număr de zile de muncă în folosul templelor sau a familiei imperiale. Imensele turme de lama erau în proprietatea exclusivă a lui Inca şi a templelor. Instrucţiunile privind creşterea şi nutriţia lamelor erau extrem de precise şi amănunţite. Dar, incaşii domesticiseră alte trei varietăţi de ovine: guanaco, alpaca şi vicuna. Lama era singurul animal de povară al incaşilor. Folosită şi azi, la fel ca pe vremuri, lama e deosebit de docilă, nu pune probleme de nutriţie şi suportă foarte bine frigul sau lipsa de apă. Lâna ei era, însă, mult mai puţin preţuită decât a celorlalte trei specii de ovine domesticite de incaşi.

 

Fauna pădurilor şi a munţilor era în proprietatea statului. O dată pe an era organizată o mare vânătoare condusă personal de Inca, vânătoare la care participau zeci de mii de hăitaşi şi vânători înarmaţi doar cu ţepuşe. Carnea vânatului ucis (cerbi şi ovine), era pusă la uscat şi la păstrare, fiind apoi împărţită în mod echitabil populaţiei. De aceea, aceasta era singura sursă de hrană animală a incaşilor.

 

Populaţia Maya

 

Nu se cunosc principiile de organizare a proprietăţilor agricole din Imperiul Mayaş. Dar, după cum notau primii europeni sosiţi în teritoriul ocupat de populaţia Maya, pământul era lucrat în comun, după cum nota Diego de Landa: ”Au obiceiul de a se ajuta reciproc. Se adună în grupuri de câte 20 şi nu se opresc până nu termină toate lucrările, de pe toate terenurile”.

 

Modul de producţie agricolă a rămas neschimbat, probabil, de cca 3.000 de ani. În zona centrală a Imperiului, în special, terenurile cultivabile erau obţinute prin incendierea pădurilor. De obicei, o suprafaţă nu era cultivată mai mult de doi ani, consecutiv, după care, la fel ca la azteci, era lăsat zece ani, să se ”odihnească”. În regiunile cele mai fertile, o familie compusă din cinci membri avea nevoie de o suprafaţă de cca 300 de mp, pentru a-şi asigura hrana, suprafaţă care, în zonele de podiş, era de 800 de mp, iar în zonele înalte, de 2.000-4.000 de mp. Recolta de porumb era de cca 1.800 de baniţe, în primul an, şi de 1.400 de baniţe, în al doilea an.

 

Edwin Morley, specialist în civilizaţia Maya, a calculat că un ţăran lucra 190 de zile pentru o recoltă echivalentă cu dublul necesarului de consum anual al familiei, dar şi al animalelor aflate în îngrijire, fapt care atestă o abundenţă de hrană, la nivelul Imperiului. Din surplus erau plătite taxele şi se efectuau schimburile de mărfuri. În restul zilelor unui an, mayaşii se dedicau activităţilor rituale.

 

Principalul aliment în alimentaţia mayaşilor era porumbul, în proporţie de 75-80%. La fel ca la azteci, existau deja diferite varietăţi de porumb: unele creşteau în două luni şi jumătate, altele, în 4, altele în 5 luni, atingând înălţimea de 4 metri! În acelaşi lan de porumb se cultivau fasolea şi dovleceii. Roşiile, cartofii dulci, maniocul, salata şi un soi de sfeclă completau încă de acum 1.500 de ani alimentaţia mayaşilor.

 

În zonele meridionale se cultivau numeroase fructe, printre care şi un fel de pepene galben care creştea în copaci. Nu lipseau piperul, vanilia, coriandrul şi măghiranul, fapt care ar dovedi că mayaşii aveau cea mai rafinată alimentaţie dintre marile populaţii ale Americii de Sud. Un rol important îl avea arborele de pâine, ale cărui frunze erau folosite drept furaje pentru animale, fructul dulce fiind comestibil, iar din seminţele uscate şi măcinate se făcea făină.

 

Pentru ţesături, cultivau bumbacul şi inul. Lianele erau folosite la construcţii, dar, firele subţiri de liane erau utilizate la confecţionarea încălţămintei şi a pălăriilor ori a rogojinilor. O specie de dovlecei lungi erau folosiţi ca recipiente iar, în zonele de pădure era cultivată săpuniţa, care ţinea loc de săpun.

 

Cerealele erau păstrate în silozuri subterane. În schimb, mayaşii nu cunoşteau niciun sistem de irigaţie a terenurilor agricole! Pentru perioadele secetoase erau construite rezervoare cimentate la interior, dar apa nu era folosită decât pentru băut.

Caprele rabinului
Autor: Ilie Stoian  /   vineri, 16 iunie 2017

Într-o zi, Rabinul din Chelm se îmbolnăvi foarte rău și, deși era cel mai înțelept om din sat, nu se putea vindeca. Așa că a trimis după doctorul care, văzându-l, a clătinat din cap, spunând cu tristețe:   -Singurul leac este laptele proaspăt de capră. Dar, din păcate, nu avem capre în Chelm. -Hei, e ușor de...

Neufchatel-en-Bray, adică, dragoste și savoare medievală
Autor: Maria Demetriad  /   miercuri, 1 februarie 2017

Contrar credinței populare, brânzeturile Neufchatel-en-Bray în formă de inimă nu sunt o invenție recentă, special create pentru petrecerea în doi a unei seri de Ziua Îndrăgostiților. Aceste delicatese își au originea în urmă cu mai bine de 500 de ani.   Din dragoste pentru soldații francezi   Normandia a fost...