Acest site foloseste cookies.
Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Vezi mai multe detalii
close
Aboneaza-te la newsletter
close

Creșterea animalelor în Dacia Romană

Autor: Ilie Stoianmiercuri, 17 aprilie, 2013

Bogatul bagaj de informații legate de istoria Daciei ne detrmină să alocăm două spații editoriale zonei geo-istorice a României actuale. Pentru prima parte, vom prezenta aspecte legate de creșterea animalelor în Dacia Romană, ghid istoric fiindu-ne, de această dată, Leila-Melinda Molnar, aceea care, sub coordonarea Prof.univ.dr.Mihai Bărbulescu, a publicat, sub egida Universității „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie, lucrarea ”Alimentația în Dacia Romană”. (I.S.)

 

Modelul evoluat al romanilor

 

În provinciile dunǎrene se observǎ douǎ tipuri de creştere a animalelor, cel primitiv al populaţiei locale şi cel mai evoluat al romanilor, care presupunea o reproducere controlatǎ şi o selecţie a raselor în vederea creşterii productivitǎţii. Introducerea de noi rase a dus la o creştere a taliei animalelor cu circa 16-17 cm, chiar dacǎ existǎ

diferenţe în dimensiuni în diferitele zone. Pe lângǎ noile rase, mai mari, apar şi cele mai mici ale localnicilor. O caracteristicǎ a creşterii animalelor în zonele dunǎrene este apariţia diferitelor rase şi creşterea lor împreunǎ: se cunosc 2-3 rase de cai şi 5-6 rase de câini, care diferǎ între ele în dimensiuni, formǎ şi proporţiile corpului.

 

Probabil cǎ noile rase introduse au fost adesea încrucişate cu cele locale.Realitatea geomorfologicǎ şi geograficǎ a Daciei s-a dovedit a fi prielnicǎ creşterii animalelor: pǎşunile alpine pentru vǎrat, iar zonele de câmpie pentru iernat. Alexandru I. Gudea şi Nicolae Gudea ne prezintă izvoarele scrise şi epigrafice cu privire la existenţa, utilizarea şi creşterea animalelor în Dacia. O altă dovadă a practicării creşterii animalelor a fost şi descoperirea, la Potaissa, a unei foarfeci de tuns oile.

 

Specii intrate în consum

 

Studiile osteologice pentru perioada dacicǎ indicǎ speciile care intrau în mod obişnuit în consumul populaţiei. Predominau ovinele şi caprinele, urmate de bovine, suine. Oasele de pǎsǎri şi peşti s-au conservat mai rar. Caii, utilizaţi la cǎlǎrie şi tracţiune aveau talia micǎ şi mijlocie. Prelucrarea pieilor este adesea atestatǎ de produsele în sine ( curelele de harnaşament, încǎlţǎminte, îmbrǎcǎminte, centuri), dar şi de pomenirea unui sclav tǎbǎcar, pe nume Titus, într-o inscripţie de la Sucidava.

 

O altǎ îndeletnicire secundarǎ legatǎ de creşterea animalelor era prelucrarea osului şi cornului. Diverse obiecte erau confecţionate din os şi corn: ace de pǎr şi cusut, strǎpungǎtori, linguriţe, mǎrgele, piepteni. Dacǎ am compara situaţia din Dacia cu cea din Pannonia romanǎ am putea observa unele similitudini. Cucerirea romanǎ aduce cu sine o creştere cantitativǎ şi calitativǎ a numǎrului de animale domestice.

 

Se introduc rase noi cu o productivitate crescutǎ. În epoca romanǎ apar cai de talie mai mare, cu robusteţe crescutǎ şi numǎrul acestora este considerabil mai mare în aşezǎrile militare. O creştere a taliei animalelor se observǎ şi în cazul bovinelor, dar pentru Dacia nu se observǎ diferenţe importante în creşterea ovicaprinelor şi suinelor. În cazul canidelor se observǎ o diversificare rasialǎ (câini de pazǎ, vânǎtoare, tipuri pitice ca animale de companie). În ambele provincii se observǎ o creştere a animalelor şi în scopuri comerciale, o parte dintre ele fiind vândute soldaţilor romani, în pieţe sau chiar exportate. Totodatǎ, se observǎ cǎ proporţia vânatului este mai mare în siturile de tip rural sau militar din ambele provincii romane (probabil aportul de carne domesticǎ este suplinitǎ de cea sǎlbaticǎ).

 

Procesul de occidentalizare a creșterii animalelor

 

Se poate astfel observa o direcţie generalǎ în ceea ce priveşte aspectele generale ale romanizǎrii în creşterea animalelor. Sunt anumite schimbǎri şi caracteristici care apar dupǎ cucerirea romanǎ în diferitele provincii. La acestea se adaugǎ, bineînţeles, trǎsǎturi specifice fiecǎrei zone în parte. Studiile arheozoologice sunt foarte importante pentru studiul de faţă, ele fiind o dovadă a creşterii diferitelor rase de animale pe teritoriul Daciei. Chiar dacă nu sunt foarte numeroase, aceste studii ne dau o idee despre rasele de animale crescute, despre scopul creşterii lor ( muncă; produse secundare: lapte, lână; alimentaţie), despre modul şi vârsta la care au fost sacrificate.

 

O importanţǎ mare pentru Dacia au avut-o Pannonia, Moesia Superior şi Moesia Inferior, deoarece din aceste provincii vin în Dacia cei mai mulţi colonişti, majoritatea unitǎţilor militare din Dacia sunt mutate din aceste provincii, majoritatea animalelor aduse de romani vin din aceste provincii, iar comerţul cu Roma se realizeazǎ prin acestea.

 

În Moesia economia a fost preponderent agrarǎ şi minierǎ. A fost o provincie de tranzit între Occident şi Orient, puternic romanizatǎ. Speciile cele mai importante în provinciile vecine Daciei sunt cele domestice reprezentate de bovine, suine, ovicaprine, cabaline, pǎsǎri ( galinacee) şi câinele. Speciile sǎlbatice sunt de micǎ

importanţǎ ( cerb, cǎprior, mistreţ). Proporţiile dintre aceste specii sunt relativ constante. Poate fi remarcatǎ relativa abundenţǎ a oaselor de bovine în siturile din Pannonia.

 

O posibilǎ explicaţie ar putea fi legatǎ de condiţiile particulare de relief şi vegetaţie specifice zonei. În alimentaţie s-au folosit aproape exclusiv bovinele, suinele şi ovicaprinele. Utilizarea cǎrnii de cal în alimentaţie rǎmâne discutabilǎ (existǎ unele indicii care ar sugera acest lucru). Prezenţa oaselor de câine printre oasele menajere nu înseamnǎ neapǎrat consumarea cǎrnii de câine. Sunt evidente unele probleme de ameliorare şi creştere sistematicǎ şi deliberatǎ a animalelor, dar studiile nu ating probleme de medicinǎ veterinarǎ (boli, vindecǎri) şi practicǎ medicalǎ (castrǎri).

 

Bovinele, preferatele dacilor

 

În ce priveşte proporţia speciilor domestice faţǎ de cele sǎlbatice, procentul celor din urmǎ este mic, nedepǎşind în general 5-6%. Din punct de vedere al eşantioanelor studiate, dintre speciile domestice au fost identificate: vita, oaia, capra, porcul, pisica, câinele, calul, gǎina, gâsca, iar dintre cele sǎlbatice: bourul, cerbul, cǎpriorul, mistreţul, vulpea, lupul, potârnichea, castorul, iepurele, ursul, veveriţa.

 

Din punct de vedere numeric se contureazǎ trei specii principale, care constituie majoritatea fiecǎrui eşantion: bovine, ovicaprine, suine. Primul loc în majoritatea siturilor este ocupat de bovine, urmate de ovi-caprine şi suine. Speciile cu importanţǎ secundarǎ (cabaline, canide, pǎsǎri) sunt reprezentate în procente scǎzute. Bovinele au fost sacrificate în general dupǎ vârsta de 3,5 ani, iar majoritatea taliilor se plasau în intervalul 110-135 cm. La ovi-caprine se observǎ predominanţa claselor de vârstǎ adultǎ/ maturǎ în castre. Taliile medii se plaseazǎ în intervalul 65-70 cm.

 

La suine este greu de prefigurat un model de sacrificare, adesea se poate vorbi de o structurǎ heterogenǎ a vârstelor de sacrificare, cu predominanţǎ relativǎ a indivizilor maturi. Taliile medii se situeazǎ între 65-75 cm. La cabaline valorile taliilor nu sunt uniforme ( de la 115 la 156 cm). Oasele de cal lipsesc tocmai din castre, unde ne-am fi aşteptat sǎ gǎsim informaţii mai clare. Este clar faptul cǎ nu era o rasǎ alimentarǎ, carnea de cal fiind consumatǎ doar în condiţii speciale.

 

Se crede că bovinele cu talie mică (în jur de 110 cm) aparţineau fondului autohton, cele cu talie medie sunt rezultatul metisajului, iar cele de talie mare ( peste 140 cm) sunt cele importate. În cele mai multe aşezări rasele coexistau. Şi la ovi-caprine s-a constatat coexistenţa a trei rase: de talie mare, medie şi mică. Diferenţele au apărut

prin metisarea animalelor aduse cu cele autohtone.

 

La suine s-au identificat doar două rase: cu talie mare şi medie. La cai s-a observat existenţa a trei rase: cu talie mare, medie şi mică. Cele trei rase coexistau. Se presupune existenţa mai multor rase de câini. La Stolniceni s-au identificat câini mari de pază, câini de vânătoare, câini mici şi chiar pitici. Două rase s-au identificat la Moigrad, trei la Pojejena, iar la Alba Iulia predominau câinii de talie medie. În cazul găinii domestice avem de-a face cu două rase: de talie mare şi mică. Printr-o comparare a situaţiei din Dacia cu cea din cele trei provincii învecinate (Pannonia, Moesia Inferior şi Superior) se poate afirma cǎ nu sunt diferenţe majore.

Agricultura si alimentatia in japonia antica
Autor: Meat MIlk  /   miercuri, 30 ianuarie 2013

Periplul nostru istoric in fascinantul univers al agriculturii, al zootehniei si al alimentatiei lumii ajunge in Japonia antica, locul rafinamentelor culinare, dar si a unei organizari de exceptie a acestei parti de economie incipienta. Ghidul nostru este monumentala lucrare a profesorului Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei umane, din...

Taranul agricultor, elementul esential al chinei antice
Autor: Meat MIlk  /   miercuri, 30 ianuarie 2013

In momentul de fata, China inseamna cea mai mare piata din lume, indiferent de domeniul la care ne-am referi, inclusiv cel alimentar. Din cate spun izvoarele istorice, la fel se intampla si acum mai bine de 2.000 de ani cand, oricum, China antica era cu mult inaintea majoritatii marilor imperii de atunci. O aducere aminte ne este facilitata de...