Acest site foloseste cookies.
Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Vezi mai multe detalii
close
Aboneaza-te la newsletter
close

Irina Cojar, actrita a Teatrului National Bucuresti: Port pe umeri o uriasa mostenire culturala

Autor: Meat MIlkmiercuri, 30 ianuarie, 2013

Irina Cojar si Dan Puric in 'Idolul si Ion Anapoda'In atmosfera relaxata a vilei sale de la Mogosoaia, dialogul cu Irina Cojar poarta, inevitabil, semnul marii literaturi, a marii dramaturgii romanesti. Descendenta unei familii care a marcat, in timp, cultura romaneasca, actrita Teatrului National Bucuresti ni se destainuie, facandu-ne sa intelegem ca, fie teatru, fie aliment, totul trebuie sa insemne hrana plina de consistenta.

Mostenitoarea dinastiei
FDC: Irina Cojar, v-ati nascut, ati crescut, v-ati format intr-un mediu artistic, intr-un mediu in care adevarata cultura a fost mereu mai prezenta decat micile evenimente cotidiene. Simtiti pe umeri o anumita apasare, o anumita obligatie, o anumita responsabilitate fata de trecutul artistic si cultural al familiei?

IC: Sigur ca da. Nu te poti detasa de trecut. Povara asta trebuie sa o porti si sa o duci pe aceleasi trepte pe care au dus-o cei dinaintea ta. Pentru ca, altfel, lumea, publicul nu te iarta.

FDC: Ca sa definim mai bine cine este Irina Cojar, spuneti-ne cine v-au fost inaintasii, pentru ca am impresia ca putem vorbi despre o adevarata dinastie?

IC: E adevarat, am un bagaj destul de greu, o descendenta destul de importanta. In primul rand, stra-strabunicul meu a fost pictorul Arthur Georgescu, acela care a pictat atatea si atatea biserici din Muntenia si Oltenia. Unul dintre strabunicii mei a fost scriitorul si dramaturgul George Mihail Zamfirescu, acela care a scris Domnisoara Nastasia, Idolul si Ion Anapoda, Maidanul cu dragoste sau Madona cu trandafiri, dar care a fost si director de scena al Teatrului National din Iasi. Ma simt legata, nu numai genetic, dar si cu o afectiune aparte de acest inaintas al meu. Din pacate, a murit la o varsta foarte frageda, neputand sa isi duca la sfarsit opera care, si asa, ciutita de finalul brusc, a ramas in istoria literaturii si a dramaturgiei romane. Nu vreau sa o omit pe sotia lui, strabunica mea, Florenta Zamfirescu, aceea care a fost o foarte buna poeta, dar care a incetat sa mai scrie, dedicandu-si viata sprijinirii carierei sotului sau. A fost o femeie deosebita, de un mare rafinament si o mare noblete, cum rar mai vezi in zilele noastre, educandu-si fiicele cu dragoste infinita si indrumandu-le, de asemenea, spre arta. La randul lor, cele doua fiice au fost artiste. In primul rand, ma gandesc la bunica mea directa, actrita Raluca Zamfirescu, pe care toata lumea iubitoare de teatru a indragit-o atat de pe scena, dar si din teatrul radiofonic pe care l-a facut zeci de ani. Sora ei, Gabriela Eremia-Zamfirescu, a fost pictor scenograf al Televiziunii Romane. Nu am cum sa imi omit tatal, pe Bogdan Cojar, care a fost director de imagine in Televiziunea Romana. El a coordonat transmisia TV din Studioul 4, in timpul evenimentelor din decembrie 1989! Un loc aparte, in suflet, il are bunicul meu, Ion Cojar, marele regizor de teatru si cel mai mare profesor de arta actorului din istoria teatrului romanesc. Finalmente, urmez eu! Asadar, doar enumerand toate aceste nume, va inchipuiti ce port pe umeri si ce responsabilitate am!

Am vrut sa fiu pilot de avioane!

G. M. Zamfirescu si familia

FDC: Cu adevarat, o importanta dinastie a culturii romane. Care dintre aceste nume v-au marcat devenirea artistica?

IC: In primul rand, bunicii, Raluca si Ion Cojar. Apoi, indirect, prin ei, strabunicul meu, scriitorul si dramaturgul G.M. Zamfirescu. Bunica mea, de exemplu, a nutrit toata viata, pentru el, o afectiune deosebita. Dar, trecand peste acest sentiment, altfel firesc, mi-a vorbit mult despre semnificatiile scrierilor lui, fie ca era vorba de literatura, fie, mai ales, despre piesele lui de teatru, ajutandu-ma sa deprind mai repede si mai profund secretele meseriei de actor. Indiscutabil, imaginea lor, in ochii mei, a fost determinanta, in momentul in care am luat decizia de a ma face actrita.

FDC: Cum ati ajuns la aceasta decizie?

IC: Va dati seama ca am crescut in teatru. Bunica mea ma lua in fiecare zi la sala. Iar in timpul spectacolelor, stateam in cusca sufleozei, vazand totul, stiind totul. Nu de putine ori, bunica era pe scena, iar eu, jos, alaturi de sufleoza! Nu prea avea cum sa nu se lipeasca de mine dragostea de teatru.

FDC: Sa intelegem ca v-ati dorit, inca de mica, sa va faceti actrita?

IC: Nici vorba! Visul meu initial a fost acela de a fi aviator. Pe urma, in adolescenta, mi-am dorit sa fiu regizor. Bunicul meu, Ion Cojar, a fost acela care m-a linistit, care mi-a temperat elanul, spunandu-mi: Nu, regia nu este pentru tine, pentru o femeie. Trebuie sa tii actorii in frau, si nu numai pe ei, trebuie sa tii in frau o intreaga echipa. E prea greu pentru tine.

FDC: Dar, din cate pareti a fi, in viata particulara sunteti o persoana cat se poate de hotarata, dinamica, voluntara. Credeti ca nu ati fi putut sa conduceti un spectacol?

IC: Probabil ca da. Dar, am descoperit placerea de a sta pe scena, placerea de a fi in fata publicului dar, mai ales, de a-i darui ceea ce se cuvine sa primeasca din partea unui actor. Nu ma simt bine in spatele scenei. Pe scena ma simt ca acasa.

FDC: Atunci, cand ati descoperit bucuria de a fi pe scena?

IC: Am descoperit-o tarziu. Pentru ca eu am fost o persoana foarte timida. Imi era frica si de umbra mea. Am intrat la Institutul de Teatru ca student foarte timid. Profesoara mea, doamna Sanda Manu, incerca sa ma incurajeze, sa imi infrang emotiile. De abia cand am ajuns in teatru, am reusit sa imi gasesc libertatea pe scena, in adevaratul sens al cuvantului. Daca, in Institut, la examene, eram inchistata, eram tacuta, de abia in teatru, prin exercitiu, prin experienta capatata, furand meserie de la marii actori alaturi de care avut norocul sa joc, am reusit sa devin libera.

Nu am fost nepoata lui bunicul!

FDC: V-ati format, potrivit unor etaloane culturale foarte inalte, care, la randul lor, au determinat standarde de comportament, de rafinament, la fel de inalte. Cate din aceste lucruri le mai gasiti in lumea din jur?

IC: Nu prea gasesc. Poate, pentru ca rafinamentul nu mai e pentru omul modern. Rafinamentul cere timp pentru a fi savurat, iar vremurile de acum nu mai permit asa ceva. Dar, atunci cand e vorba de rafinament culinar, vreau sa ma rasfat!

FDC: Dar, in teatru, mai regasiti acele standarde inalte?

IC: Nu pot sa spun ca regasesc in teatru ceea ce mi-as dori sau ce am invatat de la profesorii mei. Nu pot sa spun ca sunt niste timpuri care imi plac foarte mult. Nici in scoala lucrurile nu stau mai bine. Sunt multi studenti, iar profesorii nu mai au timp sa se ocupe de fiecare in parte, asa cum se facea pe vremuri si asa cum trebuie sa se intample. Iata, doamna Sanda Manu, o alta mare personalitate a teatrului romanesc, nu numai ca ne invata arta actorului, dar, suplimentar, ne dadea numeroase informatii si din celelalte arte. Asa ceva nu se mai face acum. Nimeni nu mai face, precum domnia sa, sa stea cu noi de vorba ore intregi, pe marginea unei picturi sau a unei lucrari muzicale, a unei carti.

FDC: Care a fost primul rol?

IC: Nu cred ca a fost o intamplare. In 2006, am debutat in Idolul si Ion Anapoda, in rol principal, jucand Frosa. Dumnezeu a facut sa joc primul rol in piesa scrisa de strabunicul meu si regizata de bunicul meu, Ion Cojar. Alaturi de Ileana Stana Ionescu, Matei Alexandru, Dan Puric, am facut o echipa extraordinara.

FDC: Dar ati devenit actrita a Teatrului National inca din 2003!

IC: E adevarat, dar, pana atunci, nu am fost distribuita.

FDC: Asadar, nu ati avut niciun avantaj direct pentru faptul ca bunicul dumneavoastra era Ion Cojar.

IC: In niciun caz! ªi distribuirea mea in rolul Frosei s-a facut cu greu, dupa o selectie foarte atenta a distributiei, nu pentru faptul ca eram nepoata regizorului Cojar. In fond, inainte de numele meu, era numele lui, era meseria lui, era spectacolul pe care il semna si pe care nu si-ar fi permis sa il compromita distribuindu-ma doar pentru ca ii eram nepoata! Apoi, cu mine, in special, era deosebit de exigent. In Institut, in timpul unui examen in care era presedinte de comisie, mi-a intrerupt examenul, nemultumit de pregatirea mea. In teatru, nu a facut nicio deosebire intre mine si alt actor. Daca trebuia sa ma biciuiasca, ma biciuia fara nici o ezitare, pentru ca adevarata arta nu are nevoie de compromisuri. Dar stiu ca sunt intr-o pozitie dificila, pentru ca lumea te eticheteaza imediat. Oricum, eu am vrut sa imi cladesc propriul drum. Dovada stau cei trei ani de inceput, in care nu am jucat nimic.

Valoarea se defineste prin modestie si altruism

FDC: In ce alte spectacole ati jucat?

IC: In Sambata, duminica, luni, regizat de maestrul Dinu Cernescu, in Eduardo de Filippo, din nou, alaturi de doamna Ileana Stana Ionescu, Afrodita Androne, Costel Constantin, Marius Rizea si alti colegi mai tineri din National, in Inca e bine, in care am jucat rolul unei curve, in Toti fiii mei, de Arthur Miller si, mai nou, in Ivan Turbinca.

FDC: Cum v-a marcat, pana acum, colaborarea cu acesti mari sau importanti actori ai teatrului romanesc?

IC: Am primit confirmarea faptului ca oamenii de adevarata valoare se definesc prin modestie si altruism. Apoi, am invatat ca publicul este cat se poate de influentabil. Il duci unde vrei tu. El merge cu tine, el merge cu povestea. Sunt momente, precum cele de la premiere, cand publicul e mai rece, mai rezervat. Ai senzatia ca te lovesti de un zid, de iti vine sa fugi. Dar, daca esti bun, daca le daruiesti, treci rampa. De fapt, asta e frumusetea acestei meserii, ai ocazia sa daruiesti in permanenta. Iar, la final, cand vezi oamenii ca au primit poezia, ca au primit teatrul, cand ii vezi ca plang sau rad, cand ii vezi ca sunt cu tine, acolo, in acea atmosfera magica a spectacolului, dar, mai ales, cand vezi ca i-ai modificat, ca le-ai adus in suflet o bucurie, ca le-ai dat de gandit, atunci stii ca menirea ta e implinita. Aceasta este, de fapt, marea si singura recompensa a artistului roman. In conditiile in care, material, nu esti platit decat cu firimiturile societatii, aplauzele publicului raman singura bucurie, singura recompensa. Pentru ca, in Romania, in afara de cateva exceptii dominate, de regula, de comercialul facil, a fi artist, a fi actor inseamna mai mult implinirea unei pasiuni.

FDC: Spre ce arte v-ati mai indreptat?

IC: Spre muzica. In iarna, am sustinut partituri muzicale intr-un spectacol muzical de traditii si obiceiuri romanesti, un spectacol in care, in ciuda multor intamplari adiacente si urate, mi-a facut placere sa il joc.

Jumarile sunt ispita suprema

FDC: Fineturile culturale cer si fineturi culinare. Cum se desfasoara un festin, la Irina Cojar in casa?

IC: ªtiu ca nu e momentul, calendaristic vorbind, dar, pentru mine, adevaratul festin este cel al sarbatorii de Craciun, cu tot ce presupune el. Dar mi s-a intamplat de multe ori sa tin aceasta sarbatoare si in teatru, pe scena, impreuna cu actorii Teatrului National. Va las pe dumneavoastra sa va imaginati cum sunt acele festinuri!

FDC: Sa intelegem, atunci, ca aveti o relatie foarte buna cu purceii?

IC: Sunt o activista acerba pentru drepturile animalelor. Dar, recunosc, imi place la nebunie fasolea cu carnati. Iar ispita suprema e aceea a jumarilor, nu pot sa le rezist! In ultimul timp, insa, imi infrang poftele, gandindu-ma mai mult la alimentele sanatoase.

FDC: Adica?

IC: Alaturi de legume, imi plac foarte mult fructele de mare. Caracatita la gratar e o delicatesa careia nu ii rezist. Nici bucataria franceza nu imi e straina, mai ales ca merg destul de des in Franta.

FDC: Insa, aveti o legatura foarte stransa si cu Italia, din cate stiam. Bucataria italiana nu va place?

IC: Ooo, dar mi se pare chiar mai spectaculoasa decat cea franceza. In plus, sotul meu, Ion Dumitrescu, a fost crescut in Italia, intr-o familie italiana. ªi, potrivit obiceiului de acolo, sotul meu a invatat sa gateasca foarte bine, rasfatandu-ma de fiecare data.

FDC: Dar dumneavoastra nu gatiti?

IC: Recunosc, nu ma prea omor cu gatitul, dar ce stiu sa fac fac foarte bine. De exemplu, imi place sa gatesc paprikas. Am o reteta ceva mai speciala, de paprikas banatenesc(!), pe care am sa o dezvalui si cititorilor dumneavoastra.

FDC: Irina Cojar, acum, la final, intrebam: ce trebuie sa faci, sa te hranesti sau sa consumi?

IC: Indiferent daca e vorba de alimente sau arta, totul trebuie sa fie hranitor. Traim vremuri mult prea dificile, pentru a ne mai permite sa fim superficiali.

FDC: Va multumim!

Paprikas banatenesc a la Irina

Ingrediente:
1 kg carne (porc – pulpa sau ceafa, pui sau vitel), 3-4 cepe mari taiate marunt, ulei, bulion, 1 lingura de boia, galuste: 6 oua, faina.

Mod de preparare:
Se caleste carnea, se adauga ceapa; cand ceapa devine sticloasa, se adauga boia. Se amesteca. Se pune apa pana se acopera carnea si se lasa la fiert 1 ora, 1,30 h.
Cand s-a fiert carnea, se pun galustile. Dupa ce acestea s-au fiert, se pune sarea si bulionul. Se mai lasa 15 minute la fiert. Pofta buna!

Doru Stãnculescu: „Daca plecam noi, se va alege praful!”
Autor: Meat MIlk  /   miercuri, 30 ianuarie 2013

Nu ºtiu de ce, dar cand am plecat spre locuinþa lui Doru Stãnculescu, pentru a-i lua interviul pe care il citiþi mai jos, tot drumul nu am avut in minte decat excepþionalul Cantec intre apele þãrii. Cu siguranþã, a fost ceva premonitoriu, pentru cã, la finalul dialogului nostru, Doru...

Nu citesc etichetele, prefer carțile
Autor: Meat MIlk  /   marți, 29 ianuarie 2013

Nume: Dana Calugaru Data si locul nasterii: Bucuresti Starea civila: necasatorita Profesie: actrita Mancaruri favorite: cele cu specific arabesc Ati vazut-o, poate, in Costumele sau in Made in Romania. Este unul dintre cei mai valorosi discipoli ai lui Dan Puric; cu ajutorul lui a redescoperit magia teatrului si placerea de a fi pe scena....